Ordinul Victoria (Bolsevic)

Aflam lucruri noi.

Cine stia ca Regele Mihai a primit cea mai inalta decoratie sovietica.
(Si nu imi sariti pe cap, este doar o intrebare retorica)
Pe 6 Iulie 1945, Mihai I al Romaniei a fost decorat cu  Ordinul Victoria, cea mai inalta decoratie bolsevica.
Doar o mina de oameni au primit-o. Foarte putini straini. Tito, Eisenhower si Montgomery.

Instituit pe 8 noiembrie 1943; Un total de 20 au fost acordate unui individ, grupari, sau combinat, care prin actiunea lor au ajutat armata rusa într-o „operatiune de succes pe unul sau mai multe fronturi rezultând  într-o schimbare radicala a pozitiei în favoarea Armatei Rosii“

Ca sa o pun simplist Mihai si-a tradat propia lui tara pentru o "tinichea". Toate argumentele in favoarea lui care il lauda ca a scurtat razboiul si a ajutat populatia sint doar povesti. Prediind tara neconditionat rusilor i-a ajutat sa inainteze rapid spre Bucuresti. Sarbatoarea de 23 August ar fii fost poate 1Februarie 1945. Prin exrtapolare Cortina de fier nu ar mai fii fost prin mijlocul Europei, poate pe undeva prin Ungaria. (Uie asa se schimba istoria)

Stiu ca pun problema foarte simplist, dar rezultetele astea au fost.

Foarte multi oameni l-au pus pe Mihai I pe un pedestal, dar locul lui este cu mult mai jos , poate pe un "taburet"

Circulatia Autovehiculelor In prima jumatate a anilor '50

Legatia americana din Bucuresti a intocmit in 1954 un raport despre starea drumurilor si circulatia auto in Romania. Textul este inedit; 
Confidential
Legatia Americana, Bucuresti, nr. 43
Septembrie 2, 1954
Tema: Vehiculele, strazile si soselele romanesti
Sumar
Starea autovehiculelor din Romania nu este prea buna; varsta lor medie este ridicata; lipsesc piese de schimb si numarul vehiculelor in circulatie este scazut. in plus, strazile orasenesti nu sunt bine intretinute si nu exista dovezi ca reteaua de sosele asfaltate a fost extinsa in tara. Sistemul cailor ferate continua sa fie reteaua principala pentru transportul oamenilor si bunurilor.
Vehicule
1. Camioanele cu motor sunt, in parte, de fabricatie germana (inainte de razboi), cehoslovaca si americana si in parte est-germana de dupa razboi (IFA), cehe (Skoda) si rusesti (ZISS).
Cu putin timp inainte de sarbatorirea zilei de 1 mai, a fost vazut in Bucuresti un convoi de autocamioane, unul din ele cu o larga inscriptie ca apartin primei sute de camioane fabricate in Romania. Aveau marca "Steagul Rosu" si pareau a fi camioane de tipul Ziss, cu un singur diferential si roti duble in spate, fara roti motrice in fata. Erau toate de tipul camioane cu platforma. Prin dimensiunea lor au fost estimate a fi socotite camioane de 2 ˝ tone in Statele Unite.
La 18 august (revista presei 1954/194), o relatare de presa arata ca aceste camioane reprezinta modelul SR-101, construit pe cel rusesc Ziss-150. Se afirma ca toate componentele, cu exceptia motorului (rusesc de 86 CP Zis), erau fabricate in Romania, ca productia a inceput in ianuarie 1954, si ca, pana la aparitia articolului, au fost fabricate 226 vehicule. Se mai spunea ca au o capacitate de transport de 4 tone, ceea ce, dupa cat se pare, este mai mult decat capacitatea pe care producatorul american o da unui camion de aceste dimensiuni.
S-a declarat ca in viitor si motorul va fi fabricat in Romania.
Desigur, Romania continua sa importe autocamioane. De exemplu, la 8 aprilie 1954, un sir de cca. noua camioane Skoda, noi, cu placi de inmatriculare temporara-Oradea, au fost vazute apropiindu-se de Bucuresti, pe soseaua Bucuresti-Ploiesti. La 9 aprilie, sapte autocamioane Zis, noi, au fost vazute indreptandu-se spre nord catre Ploiesti, pe aceeasi sosea. Acestea aveau placi de inmatriculare temporara-Galati.

Intrucat soseaua Bucuresti-Ploiesti este in acelasi timp cea mai importanta in Romania si singura pe care personalul Legatiei are voie sa circule (in drum, cum se stie, spre vila Legatiei la Sinaia) - ea ofera ocazia de a vedea transportul rutier roman in actiune.
Majoritatea traficului, este alcatuit, desigur, din carute trase de cai jigariti, dar cel al autocamioanelor pare a nu fi in deosebit de bune conditii. Rar parcurgi soseaua Bucuresti-Sinaia fara a nimeri cel putin un autocamion in pana pe marginea drumului, iar unii calatori au relatat ca au vazut chiar sase. Daca aceasta situatie e generala, ea duce la presupunerea ca autocamioanele folosite in Romania nu sunt in cea mai buna stare si nu sunt ingrijite de soferii lor, de obicei nepriceputi1. Dupa cum s-a aratat, au fost primite autocamioane noi si desi in numar insuficient pentru a inlocui unele din vehiculele in uz, ele coboara varsta medie a camioanelor in buna stare.

2. Un numar sporit de motociclete pare sa circule pe strazile din Bucuresti; motociclismul pare sa fi dobandit un statut sporit de prestigiu printre tinerii birocratiei superioare. Examinate mai de aproape erau BMW est-germane. Adica aveau obisnuita sigla BMW in cerc cu patru sferturi, cu culoarea rosie in loc de albastru.
Automobile noi americane, indeosebi Chevrolet, continua sa apara pe strazile Bucurestilor. in timp, numarul lor sporeste. Iarna trecuta era posibil sa identifici fiecare Chevrolet tip 1953, in circulatie; in prezent, modele 1953 si 1954 sunt destul de numeroase pentru ca sa nu mai poata fi recunoscute individual. Se considera ca majoritatea, daca nu chiar toate, sunt folosite de securitate (politia secreta).
in acelasi timp, se pare ca numarul de noi Pobede2 in circulatie (in 4 cilindri model rusesc), este in crestere. Toate arata la fel, deoarece se pare ca modelul nu a fost schimbat de cand a fost adoptat design-ul original. Cu toate acestea se estimeaza ca numarul lor in circulatie a sporit treptat.

In plus sunt in folosinta numeroase Skoda, cateva Tatra (fabricatie Ceha) si cateva est-germane BMW. Sunt, de asemenea, Buick-uri si Cadillac-uri pentru inalte oficialitati.
Covarsitoarea majoritate a turismelor de agrement aflate in circulatie sunt concentrate in Bucuresti si in statiunile montane. Rar se vede un automobil in orasele de provincie cu exceptia catorva rable vechi de 14-20 ani, care formeaza taxi-urile la statia de cale ferata. Ele sunt de obicei de fabricatie americana. Cand cineva vede un automobil de agrement in stare decenta intr-un oras de provincie, acesta are o placa de inmatriculare de Bucuresti si indica vreo vizita oficiala.

3. Autobuzele din Bucuresti si din alte parti continua a fi vechi si delabrate. Autobuze noi se vad rar, chiar si in Bucuresti. Cele in circulatie sunt de fabricatie ruseasca.
Situatia a fost comentata in numarul din 1 iulie 1954 Romania Libera (Revista presei 1954/153) unde s-a facut cunoscut ca Hunedoara, Turnu Severin si Satu Mare nu au nici un fel de sistem de transport urban. in intreaga tara, numai 57% din intregul parc auto al intreprinderilor comunale este utilizat. Editorialul continua cu constatarea ca la Braila, Deva si Slatina, mai putin de jumatate a parcului auto este in circulatie. Este criticata lipsa de piese de schimb desi, fiti sigur, unele autobuze sunt reparate cu piese de la anticariate. Este nevoie, desigur, de o aprovizionare larga si continua de noi autobuze, cu piesele de schimb corespunzatoare.

4. De timpuriu primavara, a sporit treptat numarul de biciclete vazute pe strazile din Bucuresti si orasele din provincie. Multe par noi si chiar cele vechi par sa fi fost recent repuse in circulatie, posibil prin cauciucurile acum disponibile.
Cele noi care au fost examinate, sunt fabricate in Germania de Est. in ciuda publicitatii acordate industriei romanesti de biciclete, nu a fost identificate vreuna (= bicicleta, nota D.C.G.) facuta in tara. Se crede totusi ca romanii le fabrica acum, deoarece se aud reclamatii privind calitatea lor, odata cu relatari despre intreruperea productiei de biciclete obisnuite pentru a efectua operatiuni speciale, pentru oameni sus-pusi. Asemenea relatari ar putea fi adevarate sau nu, dar ele constituie o indicatie ca fabricarea bicicletelor continua intr-o oarecare masura.
Strazi si sosele
Strazile din Bucuresti au fost rau deteriorate de zapezile de inceput al anului 1954. A conduce oricand este o grea incercare pentru un automobil; noaptea, primejdia de a deteriora axa din spate sau arcurile este deosebit de mare. incepand din primavara s-au efectuat unele reparatii - carpeli; dar stratul de macadam folosit pare a fi destul de subtire, fara sa aiba un pat de sprijin suficient. Daca iarna viitoare va fi severa, este de asteptat inca o deteriorare. Nici constructia de baza, nici nivelul intretinerii strazilor din Bucuresti nu par destul de bune pentru a preveni o deteriorare treptata a suprafetelor strazilor (cu exceptia, desigur, a sectiunii "marelui traseu" din raionul Stalin).
Întretinerea strazilor orasenesti in orasele de provincie este mai rea decat in Bucuresti. Multe din aceste strazi n-au fost vreodata asfaltate si acolo unde sunt, s-a facut putin pentru a le intretine.
Soseaua principala Bucuresti-Ploiesti, desi numai cu doua sensuri, este cea mai buna in Romania. A fost initial construita de ingineri suedezi in anii '30 si s-a comportat foarte bine. Pare a fi relativ bine intretinuta, cu un pod in constructie la Banesti (45° 06 N, 25 46 E) peste raul Prahova, care va forma ca un ac de par pe sub sosea (vezi telegrama nr. 207, datata 10 iunie 1954). Soseaua continua dupa Sinaia, la Brasov, Fagaras, Sibiu si Oradea, dar nu se stie nimic despre starea drumului, deoarece personalul diplomatic din Vest nu are voie sa calatoreasca cu automobilul mai departe de Sinaia-Predeal.
Din putinul ce poate fi observat din tren despre drumurile de-a lungul tarii, ele sunt foarte putin folosite de autovehicule si aproape deloc asfaltate. Un exemplu de starea transportului rutier este oferit de armata romana care, cand se deplaseaza prin tara, isi incarca camioanele pe vagoane-platforma si calatoreste cu calea ferata.
Concluzii

1. Autovehiculele romanesti sunt mai ales importate, au o varsta medie ridicata si nu sunt in buna stare (nota D.C.G.).
2. Una din dificultatile majore este lipsa pieselor de schimb.
3. Majoritatea autovehiculelor folosite de civili in Romania, este concentrata in si in jurul Bucurestilor.
4. Transportul auto este inca in stadiul unui auxiliar al sistemului feroviar. Principala utilizare a autocamioanelor in Romania astazi, consta in ducerea si aducerea de marfuri de la terminalele (garile) sistemului feroviar si in orase, pentru orice transport strict local.
5. Cu exceptia produselor livrate prin pipe-line, aproape totalitatea transporturilor interurbane de marfuri din Romania trece prin sistemul feroviar si, dupa toate indicatiile, va continua asa multa vreme. Acelasi lucru este adevarat si pentru circulatia persoanelor.
   Richard Funkhouser 
   Chargé d'Affaires ad interim
   N.A.W. 966.51/9-254

Fise matricole penale - detinuti politici

Una dintre cele mai puternice amintiri din copilarie nu este una care sa imi aduca bucurie.
Matusa mea Lila casatorita cu fratele mai mare al tatalui meu locuia la doi pasi de noi si trecea aproape zilnic sa ne viziteze. Si aproape nu era zi in care sa nu fie inlacrimata. Unchiul meu fusese arestat si trimis doi ani la Colonia de munca silnica Parta Alba. Si asta pentru ca a fost functionar la Politie. Nici un motiv concret. Matusa mea era in soc dupa fiecare vizita la el si nu intelegea cum niste oameni normali se pot purta ca niste animale cu concetatenii lor. Ce imi aduc deosebit de bine aminte din povestirile ei este faptul ca toate tigarile pe care i le ducea erau rupte in deridere si apoi amestecate cu o baioneta cu restul mincarii din pachet.
Urmatorul link este pentru o baza de date unde puteti gasi fisele detinutilor politici ai vremii.
Doar ca un fapt divers. Pe lista urmatoare am gasit cel putin zece rude apropiate.
Un alt unchi au trecut prin aceleasi suferinte.
A fost un Pilot de vinatoare cu Grupului 9 Vânătoare, decorat cu toate medaliile posibile, pentru ca si-a aparat tara. Se pare ca a avut cel mai mare numar de avioane inamice doborite.(ghinionul lui ca erau rusesti)
Drept rasplata a facut 10 ani de munca silnica si apoi a avut domiciliu fortat pe viata.
Copiilor unchilor mei li s-a interzis s-a isi continue educatia la un nivel superior. Deabea in anii'60 au reusit sa faca cursuri superioare, si alea restrictionate......



  Fise matricole penale - detinuti politici

1949-12-21 Orasul Bucuresti pavoazat pentru cea de-a 70-a aniversare a lui Stalin

Un popor in lanturi , fara sa stie ca le poarta; obligat sa linga cizma cuceritorului.

 

 

 

 

 

 

Moartea lui Mihail Roller. Controllerul istoriei naţionale

Moartea lui Mihail Roller. Controllerul istoriei naţionale

Mihail Roller a dat tot partidului. Şi viaţa, şi moartea. „Partidul m-a crescut, m-a ridicat şi m-a învăţat mereu. [...] Iubesc partidul cu care simt că m-am pătruns în toată firea şi existenţa mea“, spunea într-o autobiografie din 1949. Mihai Roller a fost stalinistul perfect, pursânge. Un habotnic al comunismului. Un fanatic. A fost academicianul fără operă, zbirul istoriei falsificate, jdanovistul vigilent. A fost sacrificat chiar de către cei pe care i-a slujit. La propriu, şi-a dat viaţa pentru partid. Mihai Roller a murit la 21 iunie 1958. Aceasta este cronica sfârşitului său.

Lui Mihai Roller, destinul i-a jucat cea mai cinică farsă. A fost controlorul de partid al istoriei României, a călcat în picioare valorile naţionale sau profesionale şi a rescris trecutul ţării cu uşurinţa şi angajamentul cu care şi-ar fi scris autobiografia. A amputat istoria şi a predat-o aşa, prin oglinda deformată a marxism-leninismului. În lucrările semnate de Roller sau în cele care aveau girul său, toate realizările românilor erau aşezate sub influenţa discreţionară a vecinilor din Răsărit: naşterea limbii române, adoptarea creştinismului, naşterea statelor medievale româneşti, tot. Roller a fost specialistul autoconvins de capacităţile sale.

Totuşi, aceeaşi istorie l-a învins: în plină campanie de destalinizare, Roller a devenit un indezirabil. Partidul în care crezuse, oamenii pe care-i slujise şi regimul pe care-l glorificare au complotat împotriva sa cu sânge rece. Roller a murit pe altarul pe care chiar el în construise. Nu s-a sinucis. A sucombat, pur şi simplu. Ca un învins a istoriei. Şi, ca o ultimă ironie: Roller nici măcar n-a fost istoric. N-a avut diplomă. 


Proprietarul istoriei


Până la moartea lui Stalin, în 1953, Roller era despotul nedisputat al istoriografiei naţionale. „Era proprietarul istoriei“, spune Belu Zilber în volumul său de memorii. Cercetările şi lucrările tuturor istoricilor erau trecute mai întâi prin filtrul ideologiei oficiale şi apoi publicate. Unul dintre cele mai regretabile exemple, dar cu cel mai mare impact, este manualul pentru învăţământul preuniversitar, Manualul unic de Istorie a RPR, editat în tiraj de masă în patru ediţii (1947, 1948, 1952 şi 1956).

După moartea lui Stalin, România începe o campanie de detensionare a relaţiilor cu Occidentul: încetineşte colectivizarea, mai curăţă închisorile politice şi îşi relaxează politicile în domeniul culturii. În 1955, Secţia pentru Propagandă şi Agitaţie, unde Roller este director adjunct, e reorganizată. E înfiinţată, în subordinea Comitetului Central, Secţia pentru Ştiinţă şi Cultură, care preia o parte din atribuţiile primului for. În urma restructurării, Roller rămâne fără post. În plus, nu mai e primit nici în prezidiul Academiei. Totuşi, nu e eliminat definitiv din structuri. Încă simte izul puterii

şi al propriei importanţe, deşi acestea încep să-i fie frustrate treptat. Aşadar, e doar marginalizare: la 3 martie 1955, e trimis director-adjunct la Institutul de Istorie a Partidului, de pe lâncă CC al PMR. Şeful său este Constantin Pârvulescu, el însuşi un marginalizat. Partidul profită în continuare de clarviziunea lui Roller în mistificarea grosolană istoriei, numai că-i dă un domeniu mai îngust: istoria mişcării muncitoreşti şi a partidului.

În 1956, pe biroul lui Dej ajunge un memoriu extrem de critic cu privire la situaţia istoriografiei româneşti. Documentul era, de fapt, un adevărat rechizitoriu pentru Roller, în care stalinistul e acuzat de „orientare antinaţională şi plagiat“, arată Raportul Tismăneanu. E scris chiar de cei care-i luaseră locul la Agitprop: Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu şi Barbu Câmpina. Dej, însă, aşteaptă, ca o hienă politică, momentul în care-şi poate încercui decisiv victima.

Aşteaptă momentul potrivit, pentru că Roller îi dăduse, de fapt, suficiente motive pentru a fi eliminat. Şi, oricum, avea răfuieli mai importante de rezolvat: în vara lui 1957, în urma unei plenare extrem de tensionate, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu sunt excluşi din conducerea partidului. Cei doi erau, practic, şefii lui Roller. Bărbatul simte iminenţa propriului sfârşit în nomenclatură, aşa că pariază tot. Pavel Ţugui povesteşte, într-un interviu acordat istoricului Lavinia Betea, că, după eliminarea celor doi, s-ar fi format, clandestin, un grup care ar fi conspirat pentru readucerea Anei Pauker în fruntea partidului. Roller şi Paul Niculescu Mizil ar fi făcut parte din acest grup. Eşec.

„Vina directă o poartă tovarăşul Roller”

Oricum, Mihail Roller era izolat şi părăsit. Nu mai avea nimic: tot în 1957, unica sa fiică, Sonia, murise în urma unui accident stupid. Istoricul şi politologul Vladimir Tismăneanu susţine că s-a lovit la cap căzând în bazinul din parcul sanatoriului Otopeni, unde se afla internat tatăl său. Pavel Ţugui povesteşte: „Era o fată foarte frumoasă şi deşteaptă. Ştiu pentru că învăţa la Liceul Caragiale, ca şi copii mei. Am văzut-o de mai multe ori la serbările şcolare, venea şi Roller cu soţia. [...] A fost o adevărată tragedie, o lovitură groaznică pentru el. Asta l-a dezarmat complet. Din această lovitură a vieţii nu şi-a mai revenit niciodată. Şi el era bolnav, lua mereu nişte prafuri, îl vedeam la şedinţe cum le dizolva în apă şi avea o afecţiune a tubului digestiv“.

Lovitura finală vine la Plenara CC al PMR din 9-13 iunie. În numai cinci zile, altădată infailibilul Roller, e zdrobit abil. E desfiinţat. Motivul e ridicol: Roller organizase, la cererea partidului, o amplă acţiune de documentare a grevelor muncitoreşti de la Atelierele CFR Griviţa, din 1933. În şedinţele pe care le ţinuse la Institutul de Istorie a Partidului, îl lăsase pe orgoliosul Constantin Doncea să vorbească liber, iar acesta vorbise: la Griviţa, Partidul Comunist fusese foarte puţin vizibil. Porumbelul care-i ieşise pe gură lui Doncea nu era unul al păcii, căci o astfel de declaraţie înseamnă fracţionism, atitudine antipartinică şi, mai presus de toate, un atac la biografia oficială a lui Gheorghiu-Dej.

În timpul şedinţei de partid, tovarăşii sfâşie cadavrul politic al fostului jdanovist. E vânătoare de vrăjitoare! Constantin Pârvulescu, şeful său pe linie ierarhică, îţi ridică mâinile: „Roller nu m-a informat de poziţia pe care au avut-o diferiţi tovăşi“. Leonte Răutu plusează: „Vina directă o poartă tovarăşul Roller. Acolo s-a dat posibilitatea, s-a creat tribuna legală pentru Doncea, Şandru şi alţii să debiteze părerilor lor. [...] La Institutul de Istorie s-a procedat ca într-un institut burghez, şi fiecare a venit şi şi-a vărsat veninul, ambiţiile“. Roller nu poarte răspunde. El nu e invitat la Plenară. Nicolae Ceauşescu citeşte un raport ucigător.

După doar o săptămână, la 21 iunie 1958, Roller e găsit mort în locuinţa sa. Istoricul Dan Berindei, care, în vremea respectivă, era unul dintre subalternii lui Roller povesteşte: „Constantin Daicoviciu i-a dat telefon la amiază, spunându-i că vine a doua zi de la Cluj la Bucureşti. «Bine, la 9:00 ne întâlnim», i-a zis Roller. Soseşte, dă telefon şi i se spune: «Ne pare rău, dar a decedat». Cât a mers Daicoviciu cu trenul!“ Zvonurile de subterană arată că Roller s-ar fi sinucis. Ori că ar fi fost omorât. Istoricul Ştefan Bosomitu face însă lumină: un referat medical întocmit de către doctorii care l-au
consultat şi care au încercat să-l resusciteze în ultimele clipe de viaţă are darul de a lămuri acest caz. În urma autopsiei, s-a constatat că Mihai Roller suferise „edem mningo-encefalic intens cu mici puncte hemoragice în encefal (umflarea substanţei cerebrale şi a meningelor cu mici hemoragii în substanţa albă a creierului), edem pulmonar (plămânii inundaţi cu serozitate), scleroză pulmonară, uşoară scleroză coronariană“. Angoasele îl consumaseră de tot. Sucombase.

Razboiul romano-maghiar

Razboiul romano-maghiar: Ce a urmat dupa 1 decembrie 1918

 La scoala, la lectiile de istorie invatam despre eroica rezistenta romaneasca (si ruseasca) de la Marasesti, Marasti si Oituz, din 1917. Apoi se trece la lectia despre Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Prea putin se vorbeste despre – consider eu – singura campanie militaro-politica dusa cu succes de Romania in secolul trecut: Razboiul cu Ungaria din 1918-1919.

Dupa Revoluitia Sovietica, trupele rusesti au parasit frontul romanesc, lasandu-ne singuri in fata germanilor. Guvernul a cerut armistitiu si s-a semnat Pacea de la Bucuresti. Profitand de infrangerea Puterilor Centrale pe frontul de Vest, Romania decide sa reintre in lupta.

Se puneau niste probleme delicate. Pe de o parte, situatia din Basarabia, cu trupele rusesti la Nistru, era pe muchie de cutit. Granita de est trebuia aparata. Pe de alta parte, ofensiva in Transilvania. Romania putea fi prinsa intr-un razboi pe doua fronturi.

In prima etapa, Armata romana a intrat in Transilvania pana la raul Mures, unde fusese fixata prima linie de demarcatie, urmand ca, in martie 1919, pe masura ce armata si administratia ungara se retrageau din Transilvania, sa se ajunga la linia Satu Mare – Oradea – Arad.

La 21 martie Guvernul maghiar refuza sa accepte noua linie de demarcatie fixata de Conferinta de la Paris si demisioneaza.

 Incepe razboiul

La Putere vine Béla Kun, care instaureaza un Guvern comunist si incepe sa formeze o armata maghiara pentru a recastiga teritoriile pierdute, inclusiv Transilvania. In plan politic, Béla Kun solicita sprijinul Guvernului Sovietic.

Romania se pregateste sa inainteze cu armata pana la linia de demarcatie – Satu Mare – Oradea – Arad pe 16 aprilie. In noaptea de 15 spre 16, insa, armata maghiara ataca. Romanii reping atacul si contraataca astfel incat pe 29 aprilie infrang trupele maghiare. Motivand ca doresc sa se apere de un viitor posibil atac, romanii trec de linia de demarcatie si se opresc pe Tisa.

Incep negocieri. In timpul acesta, Armata maghiara decide sa atace in Cehoslovacia (Ungaria de Sus), pentru a recuceri teritoriul pierdut. La 20 mai se produce atacul. Cehoslovacii sunt impinsi inapoi iar Armata Romana, pentru a nu pierde contactul cu trupele cehoslovace si sa riste sa fie atacata de maghiar prin flanc, ataca la randul ei.

Se poarta o vreme lupte fara vreo victorie clara, mai ales ca o parte din trupele romanesti fusesera trimise in Basarabia. Zona (re)cucerita de la cehoslovaci este transformata de unguri intr-o “republica sovietica slovaca”.

 

 Regele Ferdinand si Regina Maria la trecerea Tisei; Divizion de artilerie romana la Budapesta

 Ultimatum sovietic

In 1940 nu era prima oara cand sovieticii ne-au cerut sa evacuam Basarabia. La 1 mai 1919, ministrul de externe bolsevic, Ghorghi Cicerin, a cerut guvernului roman sa evacueze Basarabia. Daca nu, se va ajunge la confruntari armate. De-a lungul Nistrului se concentrau trupele rusesti.

In noaptea de 26/27 mai, rusii incearca sa cucereasca Tighina dar sunt respinsi de trupele romane si franceze.

Pe frontul politic

Negociatorilor de la Conferinta de Pace nu le-a convenit deloc faptul ca trupele romane au ajuns la Tisa si au cerut Armatei sa se retraga pe linia de demarcatie. Guvernul roman a spus ca trupele raman la Tisa pana cand granita dintre Romania si Ungaria va fi recunoscuta pe plan international.

Amenintat cu atacul fortelor franco-sarbo-romane, Bela Kun isi opreste atacul in zona cehoslovaca. Ungaria semneaza armistitiu cu Cehoslovacia.

Romaniei i se cere din nou de la Paris sa se retraga de la Tisa. Din nou Guvernul de la Bucuresti spune ca se va retrage doar cand armata ungara va fi demobilizata.

 

 Generalul-Panaitescu-pe-terasa-hotelului-Gellert-din-Budapesta; Regele-Ferdinand-decoreaza-soldatii-romani

 Maghiarii ataca din nou

Pe 20 iulie, pe un front lung de 250 km, ungurii trec Tisa si reusesc sa patrunda in adancime, incercand sa loveasca trupele romane pe flancuri.

Pe 24 iulie romanii contraataca si-i arunca pe maghiari inapoi peste Tisa. In noaptea de 29/30 iulie trupele romane trec raul Tisa pe la Fegyvernek si se indreapta spre Budapesta.

Pe 2 august, Bela Kun fuge peste granita, in Austria.

La 3 august Armata maghiara inceteaza sa mai existe. 400 de cavaleristi romani intra in Budapesta, fiind, pentru 24 de ore, singura forta de ocupatie.

A doua zi vin restul trupelor iar Budapesta va ramane sub ocupatie romana pana in 1920.

In razboiul ungaro-roman, armata noastra a avut pierderi de 188 de ofiteri si 11.478 de soldati. Dintre acestia, 69 ofiteri si 3,601 de soldati au murit.

 

 Copii-maghiari-hraniti-de-soldati-romani

 

 

 

 

 

Răspunsul României la mecanismele de control sovietic (1949-1964)

Controlul sovietic

 După 1944 în nordul Transilvaniei au fost dislocate mai multe trupe sovietice care jucau rolul de „protectori” ai autorităţilor maghiare din zonă.

În spatele Kremlinului, Budapesta aprobase operaţiuni de infiltrare împotriva PCR ordonând conducătorilor Societăţii Agricole Maghiare din Transilvania [EMGE] şi Societăţii Muzeelor din Transilvania să menţină „cele mai strânse contacte” cu liderii de încredere ai Frontului Popular Democratic Maghiar din Cluj.

Scopul era obţinerea secesiunii Transilvaniei şi încorporarea acesteia în Ungaria prin crearea unui „coridor majoritar maghiar” ce ar lega regiunea secuiască de statul ungar (Nastasă et al., 2002, apud Watts, 2010/2011, 168-169). Astfel, România nu a fost capabilă să-şi exercite suveranitatea deplină asupra regiunii până în 1958.

Totodată, PCR fusese divizat în mai multe „aripi”: aripa basarabeană prosovietică, aripa transilvăneană şi aripa naţionalistă.

Dacă primele două formau „Biroul Moscova” ai căror conducători erau legaţi direct de serviciile de spionaj sovietice (DI)[1], aripa naţionalistă era mai puţin dependentă de sovietici, printre membrii acesteia amintim de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Pe lângă „grupările” PCR aflate într-o permanentă dispută activau şi consilieri sovietici care controlau instituţiile de forţă din România şi cele 16 companii mixte sovieto-române (SOVROM) – înfiinţate pentru plata către URSS a despăgubirilor de război şi funcţionau ca un adevărat mecanism de spoliere a României.

Chiar în fruntea primului serviciu de informaţii (Direcţia Generală de Siguranţă şi Protecţie: DGSP), înfiinţat în 1948, au fost numiţi trei ofiţeri sovietici MGB/KGB: Pantelei Bodnarenko, alias Pantiuşa[2], precum şi adjuncţii acestuia Alexandru Nicolschi, alias Boris Grümberg, şi Vladimir Mazurov (Mazuru) (Watts, 2010/2011, 195).

Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în martie 1951, a fost pus sub conducerea lui Saharovski, consultant sovietic pe probleme de spionaj.

Treptat instituţia devine copia serviciului sovietic de informaţii externe şi trece sub conducerea ofiţerilor ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani cu experienţă în cadrul Comintern-ului (Troncotă, 2003, 28-31 şi Bratu, 2001, 43-46 apud Watts, 2010/2011, 195).

La fel şi miliţia, garda de frontieră etc. erau dirijate de consilieri şi experţi cu puteri aproape absolute.

Or, controlul instituţiilor de securitate din România se realiza după un model bine definit: pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informaţii şi securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al partidului şi să fi absolvit „un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova”, precum şi programele adiacente create special pentru aliaţii sovietici (Troncotă, 1999, 337 apud Watts, 2010/2011, 197), timp în care erau supuşi recrutării fie KGB sau GRU, fie de organele partidului comunist sovietic.

Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej destalinizarea însemna în primul rând lupta contra „Biroul Moscova” şi începutul unui proces de ieşire a României de sub umbrela sovietică.

În urma adoptării unei linii de distanţare de Kremlin, Dej şi Bodnăraş au reuşit să îi câştige pe consilierii sovietici de partea lor la începutul anilor ΄50, însă Stalin nu a putut uita intervenţia lui Dej în favoarea dialogului între URSS şi Iugoslavia, acesta din urmă fiind deseori catalogat de Beria ca „titoist” (Chiriţoiu, 1999, apud Watts, 2010/2011, 173), ceea ce echivala cu „trădător”.

Campania de „românizare” a conducerii PCR a fost iniţiată de Dej şi susţinătorii lui cu mare atenţie începând cu anul 1949 prin epurarea elitelor aservite sovieticilor şi înlocuirea lor treptată cu veterani ai războiului civil şi cadre de etnie evreiască din aripa ucraineano-basarabeană, persecutaţi de Moscova.

Totuşi „Biroul Moscova” era puternic consolidat, iar pentru a spori controlul sovietic asupra României acesta „impune” Regiunea Autonomă Maghiară (RAM). Noua Constituţie a României elaborată de Stalin şi Molotov stipula prin articolul 19 înfiinţarea RAM şi federalizarea statului român.

Anunţul constituirii autonomiei maghiare, publicat pe 18 iulie 1952, i-a nemulţumit pe mulţi lideri de la Bucureşti, mai ales pe Dej.

Prin crearea „Micii Ungarii” Stalin a vrut să se asigure că România nu va aluneca în direcţia Iugoslaviei, sau şi mai rău, într-o direcţie antisovietică. Mai ales că Dej nu se bucura de mare încredere în faţa Kremlinului.

Conducătorul RAM, Lajos Csupor, menţinea legătura permanentă cu reprezentanţii militari sovietici (comandamente militare şi GRU) şi cu consulul sovietic din Cluj, Albert Petrovici Akulov. Comandamentele militare sovietice erau dislocate în cele mai importante localităţi din Transilvania: Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Cluj, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Sighet, Şimleu Silvaniei, Huedin, Braşov (Stalin), Timişoara, Arad şi Sibiu (Hlihor şi Scurtu, 2000, 54, apud Watts, 2010/2011, 183). Această acoperire a Budapestei de Moscova a constituit factorul determinant în revitalizarea pretenţiilor teritoriale la adresa României.

 Răspunsul românesc la adresa mecanismului de control sovietic

 În urma adoptării unei linii de către PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la Bucureşti a înţeles că, preluând exemplul lui Hruşciov (care câştigase simpatia comunităţii internaţionale prin „procesul” intentat stalinismului), va reuşi treptat să înlăture atât troika – deja condamnată – Ana Pauker, Vasile Luka, Teohari Georgescu, cât şi influenţa directă a Kremlinului asupra României.

„Cei trei, singurii adevăraţi stalinişti, erau vinovaţi – susţinea Dej – de instituirea unui regim de teroare în statul român şi de concentrarea în mâinile lor a unei puteri abuzive folosite împotriva partidului şi a populaţiei” (Secu, 2011, 61). Astfel, „destalinizarea” demarată de Hruşciov în URSS a constituit contextul favorabil pentru demersurile lui Dej de înlăturare a consilierilor sovietici de la conducerea economiei româneşti. Iar la mijlocul anului 1954, România a fost prima ţară din Blocul sovietic care şi-a „răscumpărat” Sovrom-urile.

 Retragerea trupelor şi consilierilor sovietici

 La sfârşitul lui octombrie 1956, CC al PCR l-a însărcinat pe primul-ministru, Gheorghe Stoica, ca în cadrul reuniunii a Tratatului de la Varşovia din noiembrie-decembrie de la Moscova să ceară retragerea trupelor şi consultanţilor sovietici (Retegan, 2000, 178, apud Watts, 2010/2011, 205).

Interpretarea acestei intenţii a Bucureştiului de către misiunea diplomatică americană a pornit de pe o pistă greşită: „regimul de la Bucureşti va ţine piept presiunilor populare pentru îndepărtarea trupelor sovietice” (Current Intelligence Bulletin: The Hungarian Situation, apud Watts, 2010/2011, 205).

            Deşi Kremlinul îşi exprimase acordul privind retragerea consultanţilor, Bucureştiul şi-a menţinut presiunea argumentând prin greşelile profesionale, politice şi personale ale acestor „consultanţi” deveniţi între timp „ofiţeri de legătură” a Centralei KGB. Cu toate acestea, pierderea influenţei militare directe şi reducerea numărului de consultanţi sovietici a fost contrabalansată de reţelele de agenţi sovietici – cunoscuţi ca cetăţeni români sau cu dublă cetăţenie aflaţi în poziţii de conducere.

Decizia lui Hruşciov privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României a fost privită de KGB ca fiind cea mai mare greşeală a sa, mai ales că Moscova a fost luată prin surprindere de provocarea Bucureştiului, mai ales că reţelele de informaţii sovietice nu erau încă suficient de extinse pentru a compensa această retragere militară.

 Eliminarea reţelelor sovietice de informaţii din cadrul partidului sau aparatului de stat

 Eforturile românilor de a elimina în totalitate controlul sovietic nu a încetat nici după retragerea trupelor militare.

Dispunând de o rezervă generoasă de agenţi sovietici în România, Moscova a apelat la „noi reţele formate din ofiţeri de armată şi informaţii (precum şi din activişti de partid), instruiţi în URSS începând cu anul 1945 şi ulterior numiţi în funcţii de conducere, precum şi din angajaţi români ai organizaţiilor sovietice din România (Watts, 2010/2011, 207).

Principalele „surse” de recruţi au fost Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” întoarse în România în 1944, iar persoanele rezidente în zonele de graniţă româno-sovietică formau „efectiv o armată de spioni secreţi (neoficiali)” (Troncotă, 1999, 479, apud Watts, 2010/2011, 207).

Imediat după retragerea militară, graniţa dintre România şi RSS Moldovenească a fost închisă, iar contactele politice şi culturale întrerupte.

Din 1959, RSS Moldovenească a devenit un adevărat bastion al operaţiunilor clandestine orientate împotriva României. În domeniul spionajului extern, KGB-ul din RSSM a desfăşurat acţiuni de informaţii şi contrainformaţii în România.

Aceste activităţi se desfăşurau doar prin câteva surse ilegale, care investigau starea de spirit a populaţiei şi „propaganda românească” în privinţa Basarabiei.

Datorită „relaţiei speciale” dintre România şi RSSM cererile pentru vizitele particulare la rudele din România erau în prealabil minuţios examinate, iar avizul de placare era acordat cu mare greutate.

Persoanele care primeau totuşi aprobarea treceau printr-o procedură complicată de verificare şi era obligatoriu să lase acasă un membru al familiei (de obicei, unul dintre copii), ca garanţie că nu vor evada din „închisoarea popoarelor” (Moraru, 2008, 180-183).

Primele mişcări de eliminare a agenţilor sovietici s-au realizat în cadrul armatei, acestea fiind coordonate probabil de Bodnăraş.

Modelul trimiterii unui ofiţer superior, mai întâi în producţie şi apoi al demiterii a devenit modul românesc de a scăpa de ofiţerii GRU din forţele armate – eliminarea generalului-maior Constantin Doncea şi generalului-maior Villiam Suder (Sola Pool, 1995, 87-88, apud Watts, 2010/2011, 199).

Conform unui ordin, emis de ministrul Afacerilor Interne la 10 februarie 1959, organele operative trebuiau să efectueze urmărirea:

„a) spionilor, diversioniştilor, teroriştilor; (…) l) persoanelor suspecte de spionaj, a celor care au intenţii de trădare, de diversiune şi teroare, a foştilor legionari activi, a membrilor organizaţiilor naţionaliste şi duşmănoase, precum şi a elementelor care desfăşoară o activitate duşmănoasă intensă împotriva Republicii Populare Române, dacă aceste elemente s-au sustras urmăririi informative, dispărând de la domiciliu” (ACNSAS, fond documentar, dosar 111, vol. 4, ff. 25-48, in Moldovan et al., 2007, 445).

Prin intermediul agenţilor săi loiali infiltraţi în forţele armate române şi cele din statele membre ale Tratatului, Kremlinul a reuşit să mobilizeze militarii – miniştri şi generali instruiţi în URSS şi recrutaţi de sovietici – în timpul blocadei Berlinului.

Reacţia Bucureştiului a fost imediată: 1. epurarea corpului de ofiţeri din armată şi din serviciile secrete; 2. reorganizarea modelelor instituţionalizate prin care se păstra influenţa sovietică. „1961 a fost ultimul an în care DSS şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinski (şi programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire.

Ofiţerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligaţi să urmeze cursuri de reciclare la ţară” (Troncotă, 1999, 482 apud Watts, 2010/2011, 213).

Astfel principala cale de pătrundere a influenţei sovietice în cadrul instituţiilor de aplicare a legilor statului a fost eliminată.

Singurele ţări din Tratat care au luat astfel de decizii majore au fost Albania (care oricum va ieşi din Tratat) şi România, spre deosebire de Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, care şi-au trimis ofiţerii serviciilor secrete şi ale armatei la cursurile de instruire de la Moscova timp de 30 de ani, ba chiar şi după prăbuşirea comunismului.

 Măsurile României pentru neutralizarea reţelelor de agenţi sovietici şi blocarea Kremlinului în încercarea de a construi altele

În prima parte a anului 1962 confruntarea între serviciile de informaţii româneşti şi cele sovietice capătă un caracter oficial, mai ales atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu” de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care aveau misiunea să descopere agenţii şi reţelele sovietice.

„Biroul monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor recruţi, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii cominternişti şi pe veteranii războiului civil spaniol care, fără excepţie, fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi ca agenţi de informaţii sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată” (Troncotă, 1999, 480-482, apud Watts, 2010/2011, 219).

Sovieticii au fost blocaţi şi în încercarea de a restabili controlul asupra armatei prin intermediul generalilor Epişev şi Podgornîi, iar relaţiile între serviciile de informaţii din România şi serviciile ţărilor semnatare ale Tratatului de la Varşovia încetau gradual. DSS a fost instruit să nu furnizeze nicio informaţie brută consilierilor străini pentru a combate orice transfer de informaţii către Centrala KGB.

În august 1962 Biroul Ţărilor Socialiste dispunea deja de o listă cu 149 de persoane indentificate ca „agenţi sovietici infiltraţi în România”. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi Emil Bodnăraş s-au angajat direct în închiderea acestor reţele.

Ceauşescu observase că aşa-numiţii „consilieri” sovietici „continuă să recruteze cetăţeni români pentru reţelele de agenţi sovietici pentru a-i folosi în această ţară, şi în străinătate” (Otu, 1999, apud Watts, 2010/2011, 229).

Metoda de desfiinţare a reţelelor KGB a fost aplicată sistematic şi era bine organizată: „ei combinau un „morcov” – iertarea totală a greşelilor din trecut, protecţie fizică şi chiar onoruri – cu un „băţ” – promisiunea unor repercursiuni severe în cadrul unor abateri ulterioare” (Watts, 2010/2011, 233).

 Mitul „calului troian” românesc susţinut de membrii Tratatului

 Dinamicile intra-Pact au stat sub eforturile Moscovei şi „familiei socialiste” a Pactului pentru a menţine România în mod formal în cadrul alianţei Blocului Sovietic şi a masca gradul de opoziţie a României faţă de politicile URSS la nivel internaţional.

Această strategie de „disuadare şi blocare” a rămas constantă începând cu Nikita Hruşciov, Brejnev, în scurta perioadă Andropov şi în cea mai scurtă a lui Cernenko, ca şi sub conducerea lui Mihail Gorbaciov.

Cu toate acestea, KGB-ul a reuşit să angreneze membrii Tratatului în strategia de „măsuri active” pentru a exploata un anumit tip de neîncredere: România trebuia să aibă o imagine de „cal troian” sovietic, a cărui independenţă masca o loialitate totală faţă de Kemlin, mai mare chiar decât a celorlalte state aliate Blocului sovietic. Centrala KGB a fost pusă într-o situaţie delicată când a constatat că România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia.

În 1962, Stasi este forţat să oprească o operaţiune comună RDG-România de răpire şi execuţie a emigranţilor şi a dezertorilor, care se derula încă din anii ’50 (Dosarul Balcanilor).

Iar în aprilie 1963 Stasi evită să împărtăşească tehnologia de supraveghere şefului DSS, ajungându-se mai târziu ca ambele servicii secrete să refuze încheierea unui acord (Herbstritt şi Olaru, 2005, 66-67/257-259, apud Watts, 2010/2011, 218, 227).

Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegaţiile sovietice. maghiare, bulgare şi româneşti spre New York în septembrie 1960, redă situaţia relaţiilor dintre membrii Tratatului: „Toate celelalte delegaţii aveau o atitudine rezervată faţă de Gheorghiu-Dej şi de români, în timp ce Hruşciov, Kádár şi liderul bulgar, Tudor Jivkov, afişau o camaderie destul de strânsă (…) La un moment dat Hruşciov s-a plâns că „ în România, şi chiar în rândurile Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive naţionaliste şi antisovietice, care trebuiau tăiate de la rădăcină” (Şevcenko, 1985, 97, apud Watts, 2010/2011, 209).

Centrala KGB a înlăturat DSS când a introdus „relaţiile operaţionale regulate şi directe”, prin care au fost instituţionalizate departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia. Tema „calului troian” a fost fabricate cu grijă de serviciile secrete sovietice şi a constituit o lovitură în materie de informaţii atât pentru SUA, cât şi pentru România.

Prejudecata anti-românească în CIA şi Departamentul de Stat era alimentată prin rapoartele experţilor est-europeni care „erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, care urmăreau în primul rând interesul ţărilor de origine” (Watts, 2010/2011, 224).

Pe tot parcursul Războiului Rece România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei şi manifesta dorinţa de a se apropia de Vest.

Pentru a evita un conflict deschis şi a preveni o posibilă retragere a României din politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice (Idem, 42-43). Consecinţa a fost o izolare diplomatică faţă de occident a României menţinută chiar şi după căderea Zidului Berlinului.

Astfel, fostul şef al SIE, Flaviu Predescu, în urma unei vizite efectuate pe 14 aprilie 1992 în ţările membre NATO, a fost uluit de atmosfera grea conform căreia România era vinovată de toate relele de dinainte de 1989, iar în noua concepţie asumată la nivel internaţional „nici măcar nu existase vreo confruntare între NATO şi Tratatul de la Varşovia, că doar România otrăvise relaţiile internaţionale” (Predescu, 2011, 93). În nota informativă a şefului ZAIG referitoare la situaţia din România se spune că:

„Utilizarea continuă a tuturor posibilităţilor statelor membre ale comunităţii socialiste pentru a acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul menţinerii şi intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la Varşovia şi CMEA, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operaţională politică” (Herbstritt şi Olaru, 2005, 361-362 apud Watts, 2010/2011, 42).

 Impactul disidenţei României asupra relaţiilor ostile sovieto-americane

 Întâlnirea de vârf de la Geneva, din 1955, a arătat o realitate fundamentală: Statele Unite şi Uniunea Sovietică erau încleştate într-o competiţie geopolitică. Era vorba despre un joc cu sumă nulă, unde câştigul pentru una dintre părţi era larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealaltă.

În cele din urmă, America a fost antrenată în Europa prin sfera sa de influenţă ţinând în frâu aventurismul sovietic (Kissinger, 1994/2010, 456).

Pe măsură ce divergenţele între România şi celelalte ţări CAER se acutizau pe tema planificării supranaţionale şi specializării, Dej devine tot mai prudent în a critica alte partide, mai ales pe cel iugoslav şi chinez.

Mai mult decât atât, Bucureştiul se plângea permanent de problemele sale în relaţiile cu URSS şi celelalte ţări socialiste, primind înţelegere din partea iugoslavilor, trecuţi de mai multe ori prin divergenţe acute cu Moscova. Iată ce declara Gheorghiu-Dej despre problema agenturii sovietice în 1963:

„Există o mare preocupare de spionomanie la ei [sovietici – n.n.]. În această direcţie, Hruşciov a spus că vin de la Securitate la el şi-i spun: uite ce se petrece în România.

Îi vin cu diferite chestiuni pe cap, că de ce s-a desfiinţat şcoala NKVD, aceştia vin cu o serie întreagă de probleme, deci sunt alimentaţi cu spionomanie de parcă la noi în ţară s-ar întâmpla nu ştiu ce fel de lucruri prăpăstioase ca şi în ţările capitaliste.

Aparatul lor este orientat unilateral, vin la noi şi caută nod în papură, nu vin să vadă munca oamenilor, partea aceasta a orientării, speră să găsească şi inventează lucruri care nu există în realitate, tendenţioase, pentru că sunt preocupaţi de spionomanie, preocupaţi de lucruri care nu au nici în clin, nici în mânecă cu relaţiile frăţeşti dintre ţările socialiste” (Stanciu, 2010, 23).

După războiul sino-sovietic din 1962, Bucureştiul s-a implicat activ pe cale dimplomatică în medierea dintre părţi, deşi era un negociator nedorit de Kremlin.

Aşa s-a făcut că, pe 6-7 iunie 1962, la cea de-a XVI-a sesiune CAER de la Moscova apar primele neînţelegeri româno-sovietice cu privire la adoptarea unei politici economice comune (Watts, 2010/2011, 235). Astfel încât, în anul următor, la şedinţa CAER, delegatul român Alexandru Bârlădeanu a sfidat în mod deschis statutul hegemonic al Uniunii Sovietice, ridicând problema „spolierii economiei naţionale prin Sovrom-uri” (Secu, 2011, 63).

În acelaşi an, România încheie primele acorduri economice bilaterale cu China şi cu Franţa, precum şi unul cu Germania de Vest, determinând nemulţumirea est-germanilor (Herbstritt şi Olaru, 2005, 80-81, apud Watts, 2010/2011, 235).

Atitudinea Statelor Unite vizavi de chestiunea românească a fost una pasivă: „O premisă centrală a politicii de îngrădire fusese aceea de a lăsa eliberarea Europei de Est pe seama timpului şi de a nu face opoziţie frontală controlului sovietic” (Kissinger, 1994/2010, 482-483). Pe lângă aceasta, acţiunile sovietice aveau rolul de a distrage atenţia de la Bucureşti şi lansarea imaginii României de „cal troian” sovietic.

 O parte din zvonurile lansate constau în „afirmaţii, conform cărora, pentru Moscova, România nu avea o importanţă strategică, în timp ce Cvartetul strategic din zona de nord a Tratatului – Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia – erau de importanţă capitală (Watts, 2010/2011, 241).

Însă realitatea a fost alta: în încercarea de a garanta securitatea graniţelor sovietice, liderii de la Kremlin s-au preocupat intens de crearea/păstrarea unui glacis strategic alcătuit din state socialiste.

Moscova urmărea cu maximă atenţie mişcările sateliţilor din glacis, hotărâte să nu permită nici cea mai neînsemnată abatere de la tiparele modelului sovietic (Constantiniu, 2010, 243).

Încordarea din timpul crizei rachetelor şi construirea Zidului Berlinului au permis autorităţilor de la Bucureşti să se îndepărteze de Moscova permiţând ralierea politicilor strategice ale SUA. Totodată, decizia preşedintelui John F. Kennedy de a oferi asistenţă României pentru „a urma o cale independentă” (J.F. Kennedy Library apud Watts, 2010/2011, 246) l-a determinat pe Dej să-i trimită preşedintelui american o scrisoare secretă prin care-l informa că: „ţara sa nu susţinea decizia sovietică privind amplasarea de rachete şi nu va participa la nici un conflict armat provocat de Moscova”.

El a subliniat faptul că Moscova încălcase articolul 3 al Tratatului, atunci când, fără a-i consulta pe ceilalţi membri anterior luării deciziei, hotărâse amplasarea armelor nucleare în Cuba şi mobilizarea forţelor Tratatului de la Varşovia.

Dej a asigurat Washingtonul că nu va permite amplasarea de armament nuclear sovietic pe teritoriul României, oferind SUA „posibilitatea să folosească orice metodă pentru a proba aceste declaraţii” (Garthoff, 1995, 35, apud Watts, 2010/2011, 245-247). Şi cererile sovieticilor de sporire a bugetului militar au întâlnit o opoziţie din partea Bucureştiului, care a venit cu contra-argumentul că o eventuală expansiune militară nu este necesară, deoarece nu ar exista un pericol real de agresiune dinspre Occident.

Decizia României de a opta pentru o cale naţională a desăvârşirii comunismului a fost oficializată la 26 aprilie 1964, prin publicarea de către organul de presă a PMR, „Scânteia”, a Declaraţiei cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

Data adoptării textului, 22 aprilie, nu era întâmplătoare având în vedere că în aceeaşi zi era sărbătorită cea de-a 94 aniversare a lui Lenin. Această „Primăvară de la Bucureşti” oferea României statutul de „insubordonat” în cadrul alianţei apărând poziţiile care erau suspect de apropiate Vestului şi dădea toate semnele că va proceda astfel şi pe viitor:

 „Militând pentru promovarea unor relaţii economice normale, reciproc avantajoase, fără condiţii politice, fără restricţii şi discriminări, Republica Populară Română, ca şi celelalte state socialiste, îşi dezvoltă legăturile economice cu toate statele, indiferent de orânduirea lor socială” („Scânteia, 23 apr. 1964 in Magazin istoric, an XI, nr. 116, aug. 2011, 65).

 Aspectul unic al Primăverii de la Bucureşti a fost că România şi-a redactat „declaraţia de independenţă” într-un moment în care Moscova desfăşura deja „măsuri active” de a încadra România nu numai în categoria statelor socialiste „deviaţioniste” (Iugoslavia, Albania şi China), cât şi alături de adversarii NATO.

Eforturile liderilor sovietici au fost canalizate spre ascunderea scopului „declaraţiei” şi diminuarea apelului „prezentând-o ca o propunere egoistă făcută în avantajul României” (Watts, 2010/2011, 248).

Nici măcar decretele 176, 310 şi 411, adoptate de Dej în aprilie-iulie 1964, prin care au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane), nu au scăpat de aparatul de dezinformare sovietic. Conform relatărilor de mai târziu ale fostului ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu[6], decretele de eliberare a deţinuţilor politici nu reprezentau altceva decât o decizie politică prin care Gheorghiu-Dej îşi îndeplinea două obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internaţională şi căştiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului:

„Era, de fapt, o măsură politică în conses cu „reabilitările” victimelor stalinismului din celelalte ţări. Numai că Dej i-a eliberat pe toţi, nu doar pe câţiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu.

 Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aş vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenţii deoarece şi-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri şi cu un prestigiu crescut pe plan extern şi cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase” (Betea, 2001, 102, apud Secu, 2011, 63).

Conform rapoartelor CIA „experimentul” românesc viza „înlăturarea controlului sovietic” (CIA Board of National Estimates, apud Watts, 2010/2011, 248), însă atenţia Occidentului s-a concentrat mai mult asupra aspectelor economice ale declaraţiei.

Nici dezicerea de Planul Valev şi nici poziţia oficială conform căreia „suveranitatea statului socialist presupune ca el să deţină în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale” nu au atras atenţia Washingtonului.

 Or, în rapoartele sale, CIA ajunsese la concluzia că autorităţile de la Bucureşti „se convinseseră aparent, de faptul că URSS nu poate exercita presiuni politice serioase sau sancţiuni economice şi că aceasta nu  va interveni pe cale militară” (Romania’s Position in the Soviet Bloc, 22 apr. 1964, apud Watts, 2010/2011, 250-251).

Autor: Nicolae Ţîbrigan

Preluat Dupa: CER SI PAMANT ROMANESC