Răspunsul României la mecanismele de control sovietic (1949-1964)

Controlul sovietic

 După 1944 în nordul Transilvaniei au fost dislocate mai multe trupe sovietice care jucau rolul de „protectori” ai autorităţilor maghiare din zonă.

În spatele Kremlinului, Budapesta aprobase operaţiuni de infiltrare împotriva PCR ordonând conducătorilor Societăţii Agricole Maghiare din Transilvania [EMGE] şi Societăţii Muzeelor din Transilvania să menţină „cele mai strânse contacte” cu liderii de încredere ai Frontului Popular Democratic Maghiar din Cluj.

Scopul era obţinerea secesiunii Transilvaniei şi încorporarea acesteia în Ungaria prin crearea unui „coridor majoritar maghiar” ce ar lega regiunea secuiască de statul ungar (Nastasă et al., 2002, apud Watts, 2010/2011, 168-169). Astfel, România nu a fost capabilă să-şi exercite suveranitatea deplină asupra regiunii până în 1958.

Totodată, PCR fusese divizat în mai multe „aripi”: aripa basarabeană prosovietică, aripa transilvăneană şi aripa naţionalistă.

Dacă primele două formau „Biroul Moscova” ai căror conducători erau legaţi direct de serviciile de spionaj sovietice (DI)[1], aripa naţionalistă era mai puţin dependentă de sovietici, printre membrii acesteia amintim de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Pe lângă „grupările” PCR aflate într-o permanentă dispută activau şi consilieri sovietici care controlau instituţiile de forţă din România şi cele 16 companii mixte sovieto-române (SOVROM) – înfiinţate pentru plata către URSS a despăgubirilor de război şi funcţionau ca un adevărat mecanism de spoliere a României.

Chiar în fruntea primului serviciu de informaţii (Direcţia Generală de Siguranţă şi Protecţie: DGSP), înfiinţat în 1948, au fost numiţi trei ofiţeri sovietici MGB/KGB: Pantelei Bodnarenko, alias Pantiuşa[2], precum şi adjuncţii acestuia Alexandru Nicolschi, alias Boris Grümberg, şi Vladimir Mazurov (Mazuru) (Watts, 2010/2011, 195).

Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în martie 1951, a fost pus sub conducerea lui Saharovski, consultant sovietic pe probleme de spionaj.

Treptat instituţia devine copia serviciului sovietic de informaţii externe şi trece sub conducerea ofiţerilor ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani cu experienţă în cadrul Comintern-ului (Troncotă, 2003, 28-31 şi Bratu, 2001, 43-46 apud Watts, 2010/2011, 195).

La fel şi miliţia, garda de frontieră etc. erau dirijate de consilieri şi experţi cu puteri aproape absolute.

Or, controlul instituţiilor de securitate din România se realiza după un model bine definit: pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informaţii şi securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al partidului şi să fi absolvit „un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova”, precum şi programele adiacente create special pentru aliaţii sovietici (Troncotă, 1999, 337 apud Watts, 2010/2011, 197), timp în care erau supuşi recrutării fie KGB sau GRU, fie de organele partidului comunist sovietic.

Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej destalinizarea însemna în primul rând lupta contra „Biroul Moscova” şi începutul unui proces de ieşire a României de sub umbrela sovietică.

În urma adoptării unei linii de distanţare de Kremlin, Dej şi Bodnăraş au reuşit să îi câştige pe consilierii sovietici de partea lor la începutul anilor ΄50, însă Stalin nu a putut uita intervenţia lui Dej în favoarea dialogului între URSS şi Iugoslavia, acesta din urmă fiind deseori catalogat de Beria ca „titoist” (Chiriţoiu, 1999, apud Watts, 2010/2011, 173), ceea ce echivala cu „trădător”.

Campania de „românizare” a conducerii PCR a fost iniţiată de Dej şi susţinătorii lui cu mare atenţie începând cu anul 1949 prin epurarea elitelor aservite sovieticilor şi înlocuirea lor treptată cu veterani ai războiului civil şi cadre de etnie evreiască din aripa ucraineano-basarabeană, persecutaţi de Moscova.

Totuşi „Biroul Moscova” era puternic consolidat, iar pentru a spori controlul sovietic asupra României acesta „impune” Regiunea Autonomă Maghiară (RAM). Noua Constituţie a României elaborată de Stalin şi Molotov stipula prin articolul 19 înfiinţarea RAM şi federalizarea statului român.

Anunţul constituirii autonomiei maghiare, publicat pe 18 iulie 1952, i-a nemulţumit pe mulţi lideri de la Bucureşti, mai ales pe Dej.

Prin crearea „Micii Ungarii” Stalin a vrut să se asigure că România nu va aluneca în direcţia Iugoslaviei, sau şi mai rău, într-o direcţie antisovietică. Mai ales că Dej nu se bucura de mare încredere în faţa Kremlinului.

Conducătorul RAM, Lajos Csupor, menţinea legătura permanentă cu reprezentanţii militari sovietici (comandamente militare şi GRU) şi cu consulul sovietic din Cluj, Albert Petrovici Akulov. Comandamentele militare sovietice erau dislocate în cele mai importante localităţi din Transilvania: Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Cluj, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Sighet, Şimleu Silvaniei, Huedin, Braşov (Stalin), Timişoara, Arad şi Sibiu (Hlihor şi Scurtu, 2000, 54, apud Watts, 2010/2011, 183). Această acoperire a Budapestei de Moscova a constituit factorul determinant în revitalizarea pretenţiilor teritoriale la adresa României.

 Răspunsul românesc la adresa mecanismului de control sovietic

 În urma adoptării unei linii de către PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la Bucureşti a înţeles că, preluând exemplul lui Hruşciov (care câştigase simpatia comunităţii internaţionale prin „procesul” intentat stalinismului), va reuşi treptat să înlăture atât troika – deja condamnată – Ana Pauker, Vasile Luka, Teohari Georgescu, cât şi influenţa directă a Kremlinului asupra României.

„Cei trei, singurii adevăraţi stalinişti, erau vinovaţi – susţinea Dej – de instituirea unui regim de teroare în statul român şi de concentrarea în mâinile lor a unei puteri abuzive folosite împotriva partidului şi a populaţiei” (Secu, 2011, 61). Astfel, „destalinizarea” demarată de Hruşciov în URSS a constituit contextul favorabil pentru demersurile lui Dej de înlăturare a consilierilor sovietici de la conducerea economiei româneşti. Iar la mijlocul anului 1954, România a fost prima ţară din Blocul sovietic care şi-a „răscumpărat” Sovrom-urile.

 Retragerea trupelor şi consilierilor sovietici

 La sfârşitul lui octombrie 1956, CC al PCR l-a însărcinat pe primul-ministru, Gheorghe Stoica, ca în cadrul reuniunii a Tratatului de la Varşovia din noiembrie-decembrie de la Moscova să ceară retragerea trupelor şi consultanţilor sovietici (Retegan, 2000, 178, apud Watts, 2010/2011, 205).

Interpretarea acestei intenţii a Bucureştiului de către misiunea diplomatică americană a pornit de pe o pistă greşită: „regimul de la Bucureşti va ţine piept presiunilor populare pentru îndepărtarea trupelor sovietice” (Current Intelligence Bulletin: The Hungarian Situation, apud Watts, 2010/2011, 205).

            Deşi Kremlinul îşi exprimase acordul privind retragerea consultanţilor, Bucureştiul şi-a menţinut presiunea argumentând prin greşelile profesionale, politice şi personale ale acestor „consultanţi” deveniţi între timp „ofiţeri de legătură” a Centralei KGB. Cu toate acestea, pierderea influenţei militare directe şi reducerea numărului de consultanţi sovietici a fost contrabalansată de reţelele de agenţi sovietici – cunoscuţi ca cetăţeni români sau cu dublă cetăţenie aflaţi în poziţii de conducere.

Decizia lui Hruşciov privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României a fost privită de KGB ca fiind cea mai mare greşeală a sa, mai ales că Moscova a fost luată prin surprindere de provocarea Bucureştiului, mai ales că reţelele de informaţii sovietice nu erau încă suficient de extinse pentru a compensa această retragere militară.

 Eliminarea reţelelor sovietice de informaţii din cadrul partidului sau aparatului de stat

 Eforturile românilor de a elimina în totalitate controlul sovietic nu a încetat nici după retragerea trupelor militare.

Dispunând de o rezervă generoasă de agenţi sovietici în România, Moscova a apelat la „noi reţele formate din ofiţeri de armată şi informaţii (precum şi din activişti de partid), instruiţi în URSS începând cu anul 1945 şi ulterior numiţi în funcţii de conducere, precum şi din angajaţi români ai organizaţiilor sovietice din România (Watts, 2010/2011, 207).

Principalele „surse” de recruţi au fost Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” întoarse în România în 1944, iar persoanele rezidente în zonele de graniţă româno-sovietică formau „efectiv o armată de spioni secreţi (neoficiali)” (Troncotă, 1999, 479, apud Watts, 2010/2011, 207).

Imediat după retragerea militară, graniţa dintre România şi RSS Moldovenească a fost închisă, iar contactele politice şi culturale întrerupte.

Din 1959, RSS Moldovenească a devenit un adevărat bastion al operaţiunilor clandestine orientate împotriva României. În domeniul spionajului extern, KGB-ul din RSSM a desfăşurat acţiuni de informaţii şi contrainformaţii în România.

Aceste activităţi se desfăşurau doar prin câteva surse ilegale, care investigau starea de spirit a populaţiei şi „propaganda românească” în privinţa Basarabiei.

Datorită „relaţiei speciale” dintre România şi RSSM cererile pentru vizitele particulare la rudele din România erau în prealabil minuţios examinate, iar avizul de placare era acordat cu mare greutate.

Persoanele care primeau totuşi aprobarea treceau printr-o procedură complicată de verificare şi era obligatoriu să lase acasă un membru al familiei (de obicei, unul dintre copii), ca garanţie că nu vor evada din „închisoarea popoarelor” (Moraru, 2008, 180-183).

Primele mişcări de eliminare a agenţilor sovietici s-au realizat în cadrul armatei, acestea fiind coordonate probabil de Bodnăraş.

Modelul trimiterii unui ofiţer superior, mai întâi în producţie şi apoi al demiterii a devenit modul românesc de a scăpa de ofiţerii GRU din forţele armate – eliminarea generalului-maior Constantin Doncea şi generalului-maior Villiam Suder (Sola Pool, 1995, 87-88, apud Watts, 2010/2011, 199).

Conform unui ordin, emis de ministrul Afacerilor Interne la 10 februarie 1959, organele operative trebuiau să efectueze urmărirea:

„a) spionilor, diversioniştilor, teroriştilor; (…) l) persoanelor suspecte de spionaj, a celor care au intenţii de trădare, de diversiune şi teroare, a foştilor legionari activi, a membrilor organizaţiilor naţionaliste şi duşmănoase, precum şi a elementelor care desfăşoară o activitate duşmănoasă intensă împotriva Republicii Populare Române, dacă aceste elemente s-au sustras urmăririi informative, dispărând de la domiciliu” (ACNSAS, fond documentar, dosar 111, vol. 4, ff. 25-48, in Moldovan et al., 2007, 445).

Prin intermediul agenţilor săi loiali infiltraţi în forţele armate române şi cele din statele membre ale Tratatului, Kremlinul a reuşit să mobilizeze militarii – miniştri şi generali instruiţi în URSS şi recrutaţi de sovietici – în timpul blocadei Berlinului.

Reacţia Bucureştiului a fost imediată: 1. epurarea corpului de ofiţeri din armată şi din serviciile secrete; 2. reorganizarea modelelor instituţionalizate prin care se păstra influenţa sovietică. „1961 a fost ultimul an în care DSS şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinski (şi programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire.

Ofiţerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligaţi să urmeze cursuri de reciclare la ţară” (Troncotă, 1999, 482 apud Watts, 2010/2011, 213).

Astfel principala cale de pătrundere a influenţei sovietice în cadrul instituţiilor de aplicare a legilor statului a fost eliminată.

Singurele ţări din Tratat care au luat astfel de decizii majore au fost Albania (care oricum va ieşi din Tratat) şi România, spre deosebire de Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, care şi-au trimis ofiţerii serviciilor secrete şi ale armatei la cursurile de instruire de la Moscova timp de 30 de ani, ba chiar şi după prăbuşirea comunismului.

 Măsurile României pentru neutralizarea reţelelor de agenţi sovietici şi blocarea Kremlinului în încercarea de a construi altele

În prima parte a anului 1962 confruntarea între serviciile de informaţii româneşti şi cele sovietice capătă un caracter oficial, mai ales atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu” de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care aveau misiunea să descopere agenţii şi reţelele sovietice.

„Biroul monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor recruţi, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii cominternişti şi pe veteranii războiului civil spaniol care, fără excepţie, fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi ca agenţi de informaţii sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată” (Troncotă, 1999, 480-482, apud Watts, 2010/2011, 219).

Sovieticii au fost blocaţi şi în încercarea de a restabili controlul asupra armatei prin intermediul generalilor Epişev şi Podgornîi, iar relaţiile între serviciile de informaţii din România şi serviciile ţărilor semnatare ale Tratatului de la Varşovia încetau gradual. DSS a fost instruit să nu furnizeze nicio informaţie brută consilierilor străini pentru a combate orice transfer de informaţii către Centrala KGB.

În august 1962 Biroul Ţărilor Socialiste dispunea deja de o listă cu 149 de persoane indentificate ca „agenţi sovietici infiltraţi în România”. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi Emil Bodnăraş s-au angajat direct în închiderea acestor reţele.

Ceauşescu observase că aşa-numiţii „consilieri” sovietici „continuă să recruteze cetăţeni români pentru reţelele de agenţi sovietici pentru a-i folosi în această ţară, şi în străinătate” (Otu, 1999, apud Watts, 2010/2011, 229).

Metoda de desfiinţare a reţelelor KGB a fost aplicată sistematic şi era bine organizată: „ei combinau un „morcov” – iertarea totală a greşelilor din trecut, protecţie fizică şi chiar onoruri – cu un „băţ” – promisiunea unor repercursiuni severe în cadrul unor abateri ulterioare” (Watts, 2010/2011, 233).

 Mitul „calului troian” românesc susţinut de membrii Tratatului

 Dinamicile intra-Pact au stat sub eforturile Moscovei şi „familiei socialiste” a Pactului pentru a menţine România în mod formal în cadrul alianţei Blocului Sovietic şi a masca gradul de opoziţie a României faţă de politicile URSS la nivel internaţional.

Această strategie de „disuadare şi blocare” a rămas constantă începând cu Nikita Hruşciov, Brejnev, în scurta perioadă Andropov şi în cea mai scurtă a lui Cernenko, ca şi sub conducerea lui Mihail Gorbaciov.

Cu toate acestea, KGB-ul a reuşit să angreneze membrii Tratatului în strategia de „măsuri active” pentru a exploata un anumit tip de neîncredere: România trebuia să aibă o imagine de „cal troian” sovietic, a cărui independenţă masca o loialitate totală faţă de Kemlin, mai mare chiar decât a celorlalte state aliate Blocului sovietic. Centrala KGB a fost pusă într-o situaţie delicată când a constatat că România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia.

În 1962, Stasi este forţat să oprească o operaţiune comună RDG-România de răpire şi execuţie a emigranţilor şi a dezertorilor, care se derula încă din anii ’50 (Dosarul Balcanilor).

Iar în aprilie 1963 Stasi evită să împărtăşească tehnologia de supraveghere şefului DSS, ajungându-se mai târziu ca ambele servicii secrete să refuze încheierea unui acord (Herbstritt şi Olaru, 2005, 66-67/257-259, apud Watts, 2010/2011, 218, 227).

Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegaţiile sovietice. maghiare, bulgare şi româneşti spre New York în septembrie 1960, redă situaţia relaţiilor dintre membrii Tratatului: „Toate celelalte delegaţii aveau o atitudine rezervată faţă de Gheorghiu-Dej şi de români, în timp ce Hruşciov, Kádár şi liderul bulgar, Tudor Jivkov, afişau o camaderie destul de strânsă (…) La un moment dat Hruşciov s-a plâns că „ în România, şi chiar în rândurile Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive naţionaliste şi antisovietice, care trebuiau tăiate de la rădăcină” (Şevcenko, 1985, 97, apud Watts, 2010/2011, 209).

Centrala KGB a înlăturat DSS când a introdus „relaţiile operaţionale regulate şi directe”, prin care au fost instituţionalizate departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia. Tema „calului troian” a fost fabricate cu grijă de serviciile secrete sovietice şi a constituit o lovitură în materie de informaţii atât pentru SUA, cât şi pentru România.

Prejudecata anti-românească în CIA şi Departamentul de Stat era alimentată prin rapoartele experţilor est-europeni care „erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, care urmăreau în primul rând interesul ţărilor de origine” (Watts, 2010/2011, 224).

Pe tot parcursul Războiului Rece România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei şi manifesta dorinţa de a se apropia de Vest.

Pentru a evita un conflict deschis şi a preveni o posibilă retragere a României din politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice (Idem, 42-43). Consecinţa a fost o izolare diplomatică faţă de occident a României menţinută chiar şi după căderea Zidului Berlinului.

Astfel, fostul şef al SIE, Flaviu Predescu, în urma unei vizite efectuate pe 14 aprilie 1992 în ţările membre NATO, a fost uluit de atmosfera grea conform căreia România era vinovată de toate relele de dinainte de 1989, iar în noua concepţie asumată la nivel internaţional „nici măcar nu existase vreo confruntare între NATO şi Tratatul de la Varşovia, că doar România otrăvise relaţiile internaţionale” (Predescu, 2011, 93). În nota informativă a şefului ZAIG referitoare la situaţia din România se spune că:

„Utilizarea continuă a tuturor posibilităţilor statelor membre ale comunităţii socialiste pentru a acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul menţinerii şi intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la Varşovia şi CMEA, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operaţională politică” (Herbstritt şi Olaru, 2005, 361-362 apud Watts, 2010/2011, 42).

 Impactul disidenţei României asupra relaţiilor ostile sovieto-americane

 Întâlnirea de vârf de la Geneva, din 1955, a arătat o realitate fundamentală: Statele Unite şi Uniunea Sovietică erau încleştate într-o competiţie geopolitică. Era vorba despre un joc cu sumă nulă, unde câştigul pentru una dintre părţi era larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealaltă.

În cele din urmă, America a fost antrenată în Europa prin sfera sa de influenţă ţinând în frâu aventurismul sovietic (Kissinger, 1994/2010, 456).

Pe măsură ce divergenţele între România şi celelalte ţări CAER se acutizau pe tema planificării supranaţionale şi specializării, Dej devine tot mai prudent în a critica alte partide, mai ales pe cel iugoslav şi chinez.

Mai mult decât atât, Bucureştiul se plângea permanent de problemele sale în relaţiile cu URSS şi celelalte ţări socialiste, primind înţelegere din partea iugoslavilor, trecuţi de mai multe ori prin divergenţe acute cu Moscova. Iată ce declara Gheorghiu-Dej despre problema agenturii sovietice în 1963:

„Există o mare preocupare de spionomanie la ei [sovietici – n.n.]. În această direcţie, Hruşciov a spus că vin de la Securitate la el şi-i spun: uite ce se petrece în România.

Îi vin cu diferite chestiuni pe cap, că de ce s-a desfiinţat şcoala NKVD, aceştia vin cu o serie întreagă de probleme, deci sunt alimentaţi cu spionomanie de parcă la noi în ţară s-ar întâmpla nu ştiu ce fel de lucruri prăpăstioase ca şi în ţările capitaliste.

Aparatul lor este orientat unilateral, vin la noi şi caută nod în papură, nu vin să vadă munca oamenilor, partea aceasta a orientării, speră să găsească şi inventează lucruri care nu există în realitate, tendenţioase, pentru că sunt preocupaţi de spionomanie, preocupaţi de lucruri care nu au nici în clin, nici în mânecă cu relaţiile frăţeşti dintre ţările socialiste” (Stanciu, 2010, 23).

După războiul sino-sovietic din 1962, Bucureştiul s-a implicat activ pe cale dimplomatică în medierea dintre părţi, deşi era un negociator nedorit de Kremlin.

Aşa s-a făcut că, pe 6-7 iunie 1962, la cea de-a XVI-a sesiune CAER de la Moscova apar primele neînţelegeri româno-sovietice cu privire la adoptarea unei politici economice comune (Watts, 2010/2011, 235). Astfel încât, în anul următor, la şedinţa CAER, delegatul român Alexandru Bârlădeanu a sfidat în mod deschis statutul hegemonic al Uniunii Sovietice, ridicând problema „spolierii economiei naţionale prin Sovrom-uri” (Secu, 2011, 63).

În acelaşi an, România încheie primele acorduri economice bilaterale cu China şi cu Franţa, precum şi unul cu Germania de Vest, determinând nemulţumirea est-germanilor (Herbstritt şi Olaru, 2005, 80-81, apud Watts, 2010/2011, 235).

Atitudinea Statelor Unite vizavi de chestiunea românească a fost una pasivă: „O premisă centrală a politicii de îngrădire fusese aceea de a lăsa eliberarea Europei de Est pe seama timpului şi de a nu face opoziţie frontală controlului sovietic” (Kissinger, 1994/2010, 482-483). Pe lângă aceasta, acţiunile sovietice aveau rolul de a distrage atenţia de la Bucureşti şi lansarea imaginii României de „cal troian” sovietic.

 O parte din zvonurile lansate constau în „afirmaţii, conform cărora, pentru Moscova, România nu avea o importanţă strategică, în timp ce Cvartetul strategic din zona de nord a Tratatului – Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia – erau de importanţă capitală (Watts, 2010/2011, 241).

Însă realitatea a fost alta: în încercarea de a garanta securitatea graniţelor sovietice, liderii de la Kremlin s-au preocupat intens de crearea/păstrarea unui glacis strategic alcătuit din state socialiste.

Moscova urmărea cu maximă atenţie mişcările sateliţilor din glacis, hotărâte să nu permită nici cea mai neînsemnată abatere de la tiparele modelului sovietic (Constantiniu, 2010, 243).

Încordarea din timpul crizei rachetelor şi construirea Zidului Berlinului au permis autorităţilor de la Bucureşti să se îndepărteze de Moscova permiţând ralierea politicilor strategice ale SUA. Totodată, decizia preşedintelui John F. Kennedy de a oferi asistenţă României pentru „a urma o cale independentă” (J.F. Kennedy Library apud Watts, 2010/2011, 246) l-a determinat pe Dej să-i trimită preşedintelui american o scrisoare secretă prin care-l informa că: „ţara sa nu susţinea decizia sovietică privind amplasarea de rachete şi nu va participa la nici un conflict armat provocat de Moscova”.

El a subliniat faptul că Moscova încălcase articolul 3 al Tratatului, atunci când, fără a-i consulta pe ceilalţi membri anterior luării deciziei, hotărâse amplasarea armelor nucleare în Cuba şi mobilizarea forţelor Tratatului de la Varşovia.

Dej a asigurat Washingtonul că nu va permite amplasarea de armament nuclear sovietic pe teritoriul României, oferind SUA „posibilitatea să folosească orice metodă pentru a proba aceste declaraţii” (Garthoff, 1995, 35, apud Watts, 2010/2011, 245-247). Şi cererile sovieticilor de sporire a bugetului militar au întâlnit o opoziţie din partea Bucureştiului, care a venit cu contra-argumentul că o eventuală expansiune militară nu este necesară, deoarece nu ar exista un pericol real de agresiune dinspre Occident.

Decizia României de a opta pentru o cale naţională a desăvârşirii comunismului a fost oficializată la 26 aprilie 1964, prin publicarea de către organul de presă a PMR, „Scânteia”, a Declaraţiei cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

Data adoptării textului, 22 aprilie, nu era întâmplătoare având în vedere că în aceeaşi zi era sărbătorită cea de-a 94 aniversare a lui Lenin. Această „Primăvară de la Bucureşti” oferea României statutul de „insubordonat” în cadrul alianţei apărând poziţiile care erau suspect de apropiate Vestului şi dădea toate semnele că va proceda astfel şi pe viitor:

 „Militând pentru promovarea unor relaţii economice normale, reciproc avantajoase, fără condiţii politice, fără restricţii şi discriminări, Republica Populară Română, ca şi celelalte state socialiste, îşi dezvoltă legăturile economice cu toate statele, indiferent de orânduirea lor socială” („Scânteia, 23 apr. 1964 in Magazin istoric, an XI, nr. 116, aug. 2011, 65).

 Aspectul unic al Primăverii de la Bucureşti a fost că România şi-a redactat „declaraţia de independenţă” într-un moment în care Moscova desfăşura deja „măsuri active” de a încadra România nu numai în categoria statelor socialiste „deviaţioniste” (Iugoslavia, Albania şi China), cât şi alături de adversarii NATO.

Eforturile liderilor sovietici au fost canalizate spre ascunderea scopului „declaraţiei” şi diminuarea apelului „prezentând-o ca o propunere egoistă făcută în avantajul României” (Watts, 2010/2011, 248).

Nici măcar decretele 176, 310 şi 411, adoptate de Dej în aprilie-iulie 1964, prin care au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane), nu au scăpat de aparatul de dezinformare sovietic. Conform relatărilor de mai târziu ale fostului ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu[6], decretele de eliberare a deţinuţilor politici nu reprezentau altceva decât o decizie politică prin care Gheorghiu-Dej îşi îndeplinea două obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internaţională şi căştiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului:

„Era, de fapt, o măsură politică în conses cu „reabilitările” victimelor stalinismului din celelalte ţări. Numai că Dej i-a eliberat pe toţi, nu doar pe câţiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu.

 Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aş vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenţii deoarece şi-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri şi cu un prestigiu crescut pe plan extern şi cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase” (Betea, 2001, 102, apud Secu, 2011, 63).

Conform rapoartelor CIA „experimentul” românesc viza „înlăturarea controlului sovietic” (CIA Board of National Estimates, apud Watts, 2010/2011, 248), însă atenţia Occidentului s-a concentrat mai mult asupra aspectelor economice ale declaraţiei.

Nici dezicerea de Planul Valev şi nici poziţia oficială conform căreia „suveranitatea statului socialist presupune ca el să deţină în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale” nu au atras atenţia Washingtonului.

 Or, în rapoartele sale, CIA ajunsese la concluzia că autorităţile de la Bucureşti „se convinseseră aparent, de faptul că URSS nu poate exercita presiuni politice serioase sau sancţiuni economice şi că aceasta nu  va interveni pe cale militară” (Romania’s Position in the Soviet Bloc, 22 apr. 1964, apud Watts, 2010/2011, 250-251).

Autor: Nicolae Ţîbrigan

Preluat Dupa: CER SI PAMANT ROMANESC