Moartea lui Mihail Roller. Controllerul istoriei naţionaleMihail Roller a dat tot partidului. Şi viaţa, şi moartea. „Partidul m-a crescut, m-a ridicat şi m-a învăţat mereu. [...] Iubesc partidul cu care simt că m-am pătruns în toată firea şi existenţa mea“, spunea într-o autobiografie din 1949. Mihai Roller a fost stalinistul perfect, pursânge. Un habotnic al comunismului. Un fanatic. A fost academicianul fără operă, zbirul istoriei falsificate, jdanovistul vigilent. A fost sacrificat chiar de către cei pe care i-a slujit. La propriu, şi-a dat viaţa pentru partid. Mihai Roller a murit la 21 iunie 1958. Aceasta este cronica sfârşitului său.
Lui Mihai Roller, destinul i-a jucat cea mai cinică farsă. A fost controlorul de partid al istoriei României, a călcat în picioare valorile naţionale sau profesionale şi a rescris trecutul ţării cu uşurinţa şi angajamentul cu care şi-ar fi scris autobiografia. A amputat istoria şi a predat-o aşa, prin oglinda deformată a marxism-leninismului. În lucrările semnate de Roller sau în cele care aveau girul său, toate realizările românilor erau aşezate sub influenţa discreţionară a vecinilor din Răsărit: naşterea limbii române, adoptarea creştinismului, naşterea statelor medievale româneşti, tot. Roller a fost specialistul autoconvins de capacităţile sale.
Totuşi, aceeaşi istorie l-a învins: în plină campanie de destalinizare, Roller a devenit un indezirabil. Partidul în care crezuse, oamenii pe care-i slujise şi regimul pe care-l glorificare au complotat împotriva sa cu sânge rece. Roller a murit pe altarul pe care chiar el în construise. Nu s-a sinucis. A sucombat, pur şi simplu. Ca un învins a istoriei. Şi, ca o ultimă ironie: Roller nici măcar n-a fost istoric. N-a avut diplomă.
Proprietarul istoriei
Până la moartea lui Stalin, în 1953, Roller era despotul nedisputat al istoriografiei naţionale. „Era proprietarul istoriei“, spune Belu Zilber în volumul său de memorii. Cercetările şi lucrările tuturor istoricilor erau trecute mai întâi prin filtrul ideologiei oficiale şi apoi publicate. Unul dintre cele mai regretabile exemple, dar cu cel mai mare impact, este manualul pentru învăţământul preuniversitar, Manualul unic de Istorie a RPR, editat în tiraj de masă în patru ediţii (1947, 1948, 1952 şi 1956).
După moartea lui Stalin, România începe o campanie de detensionare a relaţiilor cu Occidentul: încetineşte colectivizarea, mai curăţă închisorile politice şi îşi relaxează politicile în domeniul culturii. În 1955, Secţia pentru Propagandă şi Agitaţie, unde Roller este director adjunct, e reorganizată. E înfiinţată, în subordinea Comitetului Central, Secţia pentru Ştiinţă şi Cultură, care preia o parte din atribuţiile primului for. În urma restructurării, Roller rămâne fără post. În plus, nu mai e primit nici în prezidiul Academiei. Totuşi, nu e eliminat definitiv din structuri. Încă simte izul puterii
şi al propriei importanţe, deşi acestea încep să-i fie frustrate treptat. Aşadar, e doar marginalizare: la 3 martie 1955, e trimis director-adjunct la Institutul de Istorie a Partidului, de pe lâncă CC al PMR. Şeful său este Constantin Pârvulescu, el însuşi un marginalizat. Partidul profită în continuare de clarviziunea lui Roller în mistificarea grosolană istoriei, numai că-i dă un domeniu mai îngust: istoria mişcării muncitoreşti şi a partidului.
În 1956, pe biroul lui Dej ajunge un memoriu extrem de critic cu privire la situaţia istoriografiei româneşti. Documentul era, de fapt, un adevărat rechizitoriu pentru Roller, în care stalinistul e acuzat de „orientare antinaţională şi plagiat“, arată Raportul Tismăneanu. E scris chiar de cei care-i luaseră locul la Agitprop: Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu şi Barbu Câmpina. Dej, însă, aşteaptă, ca o hienă politică, momentul în care-şi poate încercui decisiv victima.
Aşteaptă momentul potrivit, pentru că Roller îi dăduse, de fapt, suficiente motive pentru a fi eliminat. Şi, oricum, avea răfuieli mai importante de rezolvat: în vara lui 1957, în urma unei plenare extrem de tensionate, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu sunt excluşi din conducerea partidului. Cei doi erau, practic, şefii lui Roller. Bărbatul simte iminenţa propriului sfârşit în nomenclatură, aşa că pariază tot. Pavel Ţugui povesteşte, într-un interviu acordat istoricului Lavinia Betea, că, după eliminarea celor doi, s-ar fi format, clandestin, un grup care ar fi conspirat pentru readucerea Anei Pauker în fruntea partidului. Roller şi Paul Niculescu Mizil ar fi făcut parte din acest grup. Eşec.
„Vina directă o poartă tovarăşul Roller”
Oricum, Mihail Roller era izolat şi părăsit. Nu mai avea nimic: tot în 1957, unica sa fiică, Sonia, murise în urma unui accident stupid. Istoricul şi politologul Vladimir Tismăneanu susţine că s-a lovit la cap căzând în bazinul din parcul sanatoriului Otopeni, unde se afla internat tatăl său. Pavel Ţugui povesteşte: „Era o fată foarte frumoasă şi deşteaptă. Ştiu pentru că învăţa la Liceul Caragiale, ca şi copii mei. Am văzut-o de mai multe ori la serbările şcolare, venea şi Roller cu soţia. [...] A fost o adevărată tragedie, o lovitură groaznică pentru el. Asta l-a dezarmat complet. Din această lovitură a vieţii nu şi-a mai revenit niciodată. Şi el era bolnav, lua mereu nişte prafuri, îl vedeam la şedinţe cum le dizolva în apă şi avea o afecţiune a tubului digestiv“.
Lovitura finală vine la Plenara CC al PMR din 9-13 iunie. În numai cinci zile, altădată infailibilul Roller, e zdrobit abil. E desfiinţat. Motivul e ridicol: Roller organizase, la cererea partidului, o amplă acţiune de documentare a grevelor muncitoreşti de la Atelierele CFR Griviţa, din 1933. În şedinţele pe care le ţinuse la Institutul de Istorie a Partidului, îl lăsase pe orgoliosul Constantin Doncea să vorbească liber, iar acesta vorbise: la Griviţa, Partidul Comunist fusese foarte puţin vizibil. Porumbelul care-i ieşise pe gură lui Doncea nu era unul al păcii, căci o astfel de declaraţie înseamnă fracţionism, atitudine antipartinică şi, mai presus de toate, un atac la biografia oficială a lui Gheorghiu-Dej.
În timpul şedinţei de partid, tovarăşii sfâşie cadavrul politic al fostului jdanovist. E vânătoare de vrăjitoare! Constantin Pârvulescu, şeful său pe linie ierarhică, îţi ridică mâinile: „Roller nu m-a informat de poziţia pe care au avut-o diferiţi tovăşi“. Leonte Răutu plusează: „Vina directă o poartă tovarăşul Roller. Acolo s-a dat posibilitatea, s-a creat tribuna legală pentru Doncea, Şandru şi alţii să debiteze părerilor lor. [...] La Institutul de Istorie s-a procedat ca într-un institut burghez, şi fiecare a venit şi şi-a vărsat veninul, ambiţiile“. Roller nu poarte răspunde. El nu e invitat la Plenară. Nicolae Ceauşescu citeşte un raport ucigător.
După doar o săptămână, la 21 iunie 1958, Roller e găsit mort în locuinţa sa. Istoricul Dan Berindei, care, în vremea respectivă, era unul dintre subalternii lui Roller povesteşte: „Constantin Daicoviciu i-a dat telefon la amiază, spunându-i că vine a doua zi de la Cluj la Bucureşti. «Bine, la 9:00 ne întâlnim», i-a zis Roller. Soseşte, dă telefon şi i se spune: «Ne pare rău, dar a decedat». Cât a mers Daicoviciu cu trenul!“ Zvonurile de subterană arată că Roller s-ar fi sinucis. Ori că ar fi fost omorât. Istoricul Ştefan Bosomitu face însă lumină: un referat medical întocmit de către doctorii care l-au
consultat şi care au încercat să-l resusciteze în ultimele clipe de viaţă are darul de a lămuri acest caz. În urma autopsiei, s-a constatat că Mihai Roller suferise „edem mningo-encefalic intens cu mici puncte hemoragice în encefal (umflarea substanţei cerebrale şi a meningelor cu mici hemoragii în substanţa albă a creierului), edem pulmonar (plămânii inundaţi cu serozitate), scleroză pulmonară, uşoară scleroză coronariană“. Angoasele îl consumaseră de tot. Sucombase.
